Castelul Xativa – de la Hanibal, la familia Borgia

Din ciclul: Spania 2009

Orasul Xativa se afla la aproximativ 40 de km de Valencia, pe drumul spre Benidorm. Desi la prima vedere pare un oras micut, putina lume stie ca aici s-au nascut doi papi din familia Borja (Borgia): Calist al III-lea si celebrul Alexandru Borgia al VI-lea.

Castelul Xativa isi are „certificatul de nastere” semnat de maini iberice si cartagineze (aici a existat o fortareata in timpul cuceririi Spaniei de catre Hanibal, in secolul III BC). Ulterior, fortareata a fost extinsa si intarita de romani, fiind aflata exact de-a lungul Viei Augusta, care lega Cartagina de Roma, traversand Hispania. In anul 1092, castelul a intrat in posesia dinastiei maure a Almoravizilor, unde a ramas pana in 1145, cand o revolta locala i-a izgonit pe acestia. Castelul cade apoi in mainile dinastiei rivale, a Almohazilor, iar in 1244, este cucerit definitiv de crestini, prin persoana regelui Jaime de Aragon, care aici si-a inceput cruciada de cucerire a orasului Xativa. De asemenea, castelul a fost aproape distrus de un cutremur in secolul al XVIII-lea, fiind insa restaurat.

Intr-o frumoasa si calda zi de 5 ianuarie, cand toata Comunitat Valenciana sarbatorea o „fiesta” in timpul careia nu numai ca nu era nimic deschis, dar nu au mers nici trenurile, noi hoinaream pe strazile inguste ale Xativei, in cautarea drumului de acces spre castelul pe care il vazusem sus pe deal, luminat feeric in fiecare seara.

La poalele dealului, o parcare; de altfel, soseaua duce pana sus la castel, insa noi venisem la drumetie, asa ca lasam masina sa se odihneasca si hai la drum. Soseaua trece pe langa un hotel de 4 stele, aflat chiar la poalele castelului, hotel Mont Sant. Mai sus, intalnim primul turn, impecabil restaurat, Torre del Sol (turnul soarelui), care face parte din zidul de aparare al domeniului castelului Xativa. Inconjurati de pomi si multa verdeata, cam dupa vreo 10 minute de mers, ajungem la poarta groasa si imbracata in fier a castelului. Aici, surpriza: de fapt sunt doua castele, unite printr-o „placa des armas”: Castillo Menor in stanga (cel mai vechi si mai putin pastrat) si Castillo Major, restaurat in mare parte cu fonduri europene (oare de ce la ei se poate si la noi nu??) In Placa des Armas, un mic restaurant, El Mirador del Castel, cu binocluri de unde poti vedea intreaga zona, pana la Mediterana. Costul biletului: 2.50 euro de persoana si incepem explorarea Castelului Nou. Nu are rost sa fac o harta a acestuia (cine vrea sa vada tot, merge acolo: ), destul sa spun ca aceasta constructie imbina elemente de constructie romane, maure si crestine.

Rezervoarele de apa impresionante, puturile, cuptoarele de paine si gradinile in care susura apa printre flori si palmieri, te duc cu gandul la vechile asezari arabe. Romanii au adus pavajul in forma de varf de sulita si crenelurile de aparare, iar regii crestini au adus tunurile de bronz, portile imense din lemn legat in fier (trei in total, delimitand tot atatea zone de aparare in castel), inchisorile si capelele de rugaciune, precum si modernizarea camerelor de locuit.

In acest castel s-au nascut, dupa cum am mai spus, doi papi, s-a pornit o cruciada, au fost tinuti in detentie in carcerele subterane infanti ai Spaniei si mai multi nobili. O ramasita foarte bine pastrata din secolul al XVI-lea este fereastra in stil renascentist a Ducelui de Calabria, care a guvernat castelul intre 1512 si 1522. Exista doua capele, cea gotica, a reginei Maria, sotia regelui Alfons al V-lea, (in care sunt ingropati o serie de nobili spanioli care si-au gasit sfarsitul in temnitele castelului), si cea moderna, inchinata Sf. Gheorghe. Tot in Castello Major se afla o sala in care se poate vedea evolutia constructiilor de aparare in Spania (sunt prezentate miniaturi ale intariturilor romane, constructii arabe si castelele clasice ale regilor crestini), unele din primele tunuri din bronz, un astrolab arab, Cartea Vietii regelui Jaime Cuceritorul, diverse arme de atac si aparare.

Intrucat ceasul se apropia binisor de ora 5 dupa masa, soarele ne-a oferit un spectacol suplimentar, apunand in spatele grandioaselor varfuri ale Sierra del Castillo… De sus, poti imbratisa cu privirea intregul oras Xativa, precum si livezile de portocali si lamai pana dincolo de unde poate ajunge privirea…

Intrucat la ora 6 castelul se inchidea, ne grabim spre Castillo Menor, intram pe Poarta lui Hanibal si incepem explorarea. Si Castillo Menor are doua porti interioare, o cisterna de apa sapata in piatra si patru turnuri, dintre care cel mai bine pastrate sunt Turnul Sperantei si Turnul Albarraens. Toti vizitatorii nu rateaza o fotografie cu fereastra reginei Himilce, sotia lui Hanibal (din nou, apusul de soare in acest punct este absolut demential). Ca o particularitate, fata de Castillo Major, in castelul vechi s-au pastrat latrinele romane, cu intregul sistem de scurgere, o dovada in plus ca stramosii nostri nu erau chiar atat de „barbari” cum ne imaginam cateodata.

Desi poate parea o vizita rapida, va asigur ca noua ne-a luat aproape 5 ore sa vedem tot (in care intra si pauzele relaxante la bere si suc la Mirador del Castell).

La ora 6, megafoanele anunta inchiderea castelului, totodata fiind aprinsa intreaga instalatie de iluminat, ascunsa undeva in stanca, la baza constructiei.

Am parasit ruinele antice, nu inainte de a ne fotografia cu un palmier stingher, crescut doar el stie cum intr-unul din turnurile Castillo Menor cu o lectie de istorie adanc inscrisa in suflet si cu bucuria de a fi vazut unul dintre cele mai frumoase castele din regiunea Valenciei… Spre rusinea mea, recunosc ca am ajuns acolo absolut intamplator, dar nu am regretat nici o secunda. Daca aveti drum prin zona, va recomand aceasta vizita din toata inima.

P1010107 Castelul Xativa, leaganul familiei Borgia P1010160 P1010199 P1010201 P1010208 P1010224 P1010247 P1010267 Apus de soare la xativa

Anunțuri
Publicat în CALATORII | Lasă un comentariu

Oceanograful din Valencia

Ultima seara la Valencia… pentru ca am vrut sa incheiem un sejur admirabil cu ceva intr-adevar deosebit, am ales sa vizitam „Oceanografic”, parte a celebrului Oras al Artelor si Stiintei, asa ca GPS-ul a avut ca destinatie Autopista del Saler numero 5. Nici pana azi nu inteleg cum de a ratat GRUA masinuta noastra parcata, romaneste, pe trotuar, dar asta-i alta poveste :))).

Din pacate, am ajuns in jur de ora 18.00, cand nu mai era suficient timp sa vizitam intregul complex (se inchide la ora 20.00, iar casiera ne-a spus ca un tur complet dureaza cam 9 ore), asa ca am platit cate 24 de euro de persoana, pentru Oceanograf, ne-am pregatit aparatele de filmat sau pozat si am pasit in „Tara minunilor”.

Odata cu biletele, am primit o harta a complexului acvatic si cateva brosuri, din care ne-au sarit in ochi doua posibilitati inedite:

– sa dormi o noapte in compania rechinilor (cred ca nu m-ar mai impresiona, apoi, nici un film de groaza, dar as vizita probabil vreun centru de recreere, sectia „cuminti” :))

– sa petreci o zi cu ingrijitorii delfinilor, luand parte la programul lor de atrenament (al delfinilor, nu intelegeti altceva, lool, ) lucru recomandat in general copiilor.

Pana sa ne hotaram daca alegem JAWS sau volei cu delfinii, am pornit sa vizitam imprejurimile. Oceanograful cuprinde urmatoarele tipuri de incinte:

– zona insulelor, descoperite, traversate de poduri si pasarele, amenajate in functie de specificul zonei din care provin animalele/pasarile care traiesc acolo (pentru leii de mare se imita tinutul arctic, pentru ratuste si lebede sunt amenajate zone cu vegetatie, etc.)

– delfinariul (unde sunt spectacole absolut fantastice, de trei ori pe zi, la orele 11.320,16.30 si 18.30;

– auditorium-ul Marea Rosie (cuprinde un acvariu imens si un amfiteatru in care poti asculta informatiile despre mediul marin prezentate audio, atat in spaniola cat si in engleza);

– mai multe incinte acoperite: cladirea arctica (adaposteste morse si belugi, in doua sali separate), cladirea tropicala (este strabatuta de tunele imense, prin care inoata tot felul de pesti si vietuitoare marine provenind din marile calde, un acvariu superb cu meduze, si alte acvarii cu corali naturali), cladirea rezervata vietii subterane a oceanelor (aici se gasesc mai multe specii de rechini, peste spada si alte vietuitoare intalnite, de obicei, in oceanele lumii), cladirea antarctica, (rezervata pinguinilor), si o imensa colivie (nu pot sa-i zic altfel), in care este reprodus un peisaj din zona umeda tropicala (cu verdeata, liane, pasari colibri si flamingo).

– Restaurantul submarin (doar cu rezervare) si terasa mediteraneana.

De ce merita vizitat asa ceva? Unii ar spune pentru ca are cea mai mare diversitate a speciilor din Europa, altii pentru senzatia nemaipomenita pe care ti-o dau tunelurile cu apa si vegetatie submarina, care te poarta printre pesti de toate soiurile si culorile, altii pentru ocazia de a poza un rechin la o grosime de geam distanta… Delfinii ofera un spectacol cam de o jumatate de ora, in care danseaza, canta, fac tot felul de salturi si isi arunca antrenorii in aer furand ropote de aplauze. A fost prima data cand am vazut „live” morse, rechini, pisici de mare, am putut sa vad cum se formeaza coralii, am cantat cu delfinii si am pasit ca un copil prin coridoarele de sticla dincolo de care ma privea toata viata ascunsa a marilor si oceanelor. Mi-as fi dorit sa am acasa un acvariu macar a zecea parte ca cel din auditorium-ul Marii Rosii si m-a amuzat sa vad animale atat de masive precum morsele jucandu-se ca niste catelusi.

Pozatul/filmatul este permis, cu conditia sa nu se utilizeze flash-urile (imi amintesc ca am pozat un rechin care parca zambea sau ranjea la noi, artistic, de parca stia ce faceam noi acolo :)))

Pacat ca suvenirurile sunt atat de scumpe (un magnet de frigider era 4 euro, iar un pinguin din plus 30)…

Ce conteaza, cand pot spune ca am facut ocolul Pamantului nu in 80 de zile, ci in 120 de minute?? Am pornit dintre palmierii Valenciei, am pasit printre insule si am ajuns dela la foci si pinguini; nici nu m-am dezmeticit bine, ca pasarile si vegetatia tropicala au aparut, doar ca sa faca loc, usor infricosate, rechinilor si altor specii de pesti de prada din adancul oceanelor. Dincolo, belugile si morsele arctice s-au ivit dintre gheturi, doar pentru a se retrage in fata giumbuslucurilor delfinilor pusi pe sotii. Pasind usor prin tunele, s-au deschis in fata noastra marile calde ale tropicelor, cu stele de mare si mii de pesti colorati, cu recife de corali si meduze plutind lenes, stele argintii ale adancurilor albastre… Mai departe, Marea Rosie isi deschide secretele cui are rabdare si curiozitate s-o asculte, iar leii de mare se rostogolesc alene… Iar la final, eram din nou, sub cerul instelat al Spaniei… ce as putea cere mai mult?

Oceanograful din Valencia

Publicat în CALATORII | Lasă un comentariu

Santorini, mon amour

Pentru mine, cele sapte zile petrecute in perla insulelor Ciclade au fost un „coup de foudre”, cum zic francezii. M-am indragostit iremediabil de apele albastre ale Egeei, de lava incremenita in mare si de devastatorul apus de soare, asa cum se vede de pe Skaros ori din Oia sau Fira. Sa o luam cu inceputul.

In mai am facut rezervare la Athina Cliff Side Suites (vezi impresii), prinzand o oferta speciala. Abia a aterizat charterul Tarom pe micutul aeroport din Santorini, ca am si remarcat Monolithos, o stanca imensa in care sta, parca infipta, bisericuta Sf. Ioan. Transferul, asigurat de hotel, ne-a asteptat la iesire si ne-a debarcat de urgenta in centrul Firei, unde ne astepta un angajat al hotelului, care ne-a dus bagajele in camera. Aici, primul soc: desi fuseseram preveniti ca hotelurile cu vedere la caldera presupun urcarea si coborarea unui numar mai mare sau mai mic de trepte, deja pana la Athina imi faceam probleme pentru sanatatea picioarelor noastre (intre timp, ne-am obisnuit, urcatul si coboratul facand parte din sportul zilnic). Primiti la receptie cu vin si dulciuri, bagajele lasate in camera, am pornit repejor la explorarea imprejurimilor.

In primul rand, vederea de pe terasa hotelului este incredibila: dimineata este racoare pana aproape de ora 11, in timpul zilei nu-ti poti lua ochii de la furnicarul de vese de croaziera de jos din port, ori de la magarusii care urca si coboara cele 500 de trepte pana la apa, iar seara… spectacolul de gala: un glob de foc care coboara incet in adancuri, pierdut in raze de lumina nesfarsita, pana cand dispare in aplauzele tuturor… pentru asta, las pozele sa vorbeasca.

Dupa o luare rapida la cunostinta a Firei am tras doua concluzii: in primul rand aveam neaparata nevoie de un mijloc de transport (am ales ATV-ul, care ne-a costat 20 de euro pe zi, plus benzina, pentru 6 zile) si ca preturile nu prea aveau nimic de-a face cu realitatea: o masa pentru doua persoane, cu un fel principal (de obicei gyros sau souvlaki de porc sau pui, cu garnitura si salata, ori poate calamari), paine, una-doua beri si o doza de Fanta sare binisor de 30 de euro la terasele de langa caldera. In centru sunt mai multe fast-food, care servesc saorma, pizza, etc, unde te mai poti apropia (o saorma era vreo 6 euro, o pizza pentru doua persoane vreo 10). Ca fapt divers, socul cel mare l-am avut de ziua mea, cand am ales sa sarbatorim la o terasa sic, unde un pahar de vin alb, specialitatea casei, un Mojito si o prajitura fantezie ne-au lasat fara 50 de euro. Iar ca adaos la curiozitate, in Oia, la terasele cu vedere la apusul de soare, unde pretentiile cresc, cea mai scumpa cafea era vreo 8 euro.

Avand la dispozite ATV-ul, am trecut la explorare (trebuie sa marturisesc ca nu am facut plaja in sensul lenevirii pe sezlong, pe malul marii/piscinei… bronzul capatat este rezultatul exclusiv al vantului si soarelui care ne-au insotit in peregrinari, ca si al vizitelor la Plaja Rosie, Plaja Alba, plajelor din Kamari si Perissa. Sa incepem.

Prima zi a avut ca traseu Fira-Perissa-Akrotiri-Red Beach-portul Athinios. Ca prima impresie, ATV-ul de 50 cmc a facut cu greu fata traseului in panta (zilele urmatoare am luat unul de 150 cmc care nu a avut nici o problema). Perissa, o statiune linistitia, unde am avut sezlonguri gratuite, cu conditia sa consumam ceva de la terasa de vis-a vis (preturi decente). Plaja din pietris negru. Ca o paranteza, in Santorini, nu te duci la plaja in slapi, decat daca vrei sa-ti rupi picioarele. Pe langa faptul ca pietrisul frige ca dracu’ dupa ora 10, la intrarea in apa sunt pietroaie destul de mari; am avut amandoi asa-numitii aqua-shoes (de la Decathlon Berceni), un fel de pantofi din panza cauciucata, cu talpa de cauciuc, foarte usori, care se usuca si repede si cu care poti inota fara probleme. I-am folosit nu numai la intrarile in apa, ci si la urcusul catre Red Beach, care nu-i chiar floare la ureche. Dupa vreo doua ore de lenevit sub umbrelele acoperite cu stuf, am facut un dus, am pus prosopul de plaja pe saua ATV-ului (care era suficient de incinsa sa pregatesti o omleta pe ea) si am luat-o usor spre Akrotiri. In drum am oprit la o terasa numita Magic Sunset, chiar pe marginea Calderei, pentru o poza intr-un cadru special amenajat (cele doua scaune clasice, cu doua pahare cu vin si albastrul Egeei, marginita in fundal de vulcanul inca somnoros). Ca si vegetatie, Santorini este o insula arida, singura exceptie fiind vestitele vite de vie care acopereau cea mai mare parte a campurilor pietroase.

Am lasat ATV-ul chiar la capatul drumului catre Red Beach, in parcarea unei mici taverne si am inceput nelipsitul urcus. Poteca este in unele locuri dificila, asa ca localnicii au instalat un fel de bare din lemn, pentru sustinere.

Red Beach este impresionanta. In partea stanga este un mic golfulet cu pietre iesite din mare, pentru amatorii de bronzat in apa. Plaja este amenajata cu sezlonguri insa nu are nici un dus. De aici sunt curse cu vaporasul catre plaja vecina White Beach (5 euro dus-intors de persoana).

Plaja Alba este o intindere de pietris si nisip alb, (peretii stancilor) cred ca sunt dintr-un fel de calcar, iar in capatul dinspre Red Beach se afla o grota, pentru inotatorii experimentati. De asemenea, nu exista dusuri, iar doua sezlonguri, fara umbrela, 5 euro. Nu este obligatoriu sa te intorci cu barca cu care ai venit, poti alege oricare alta… distanta intre curse este cam de 30 de minute. Drumul pe apa nu dureaza mult, insa peisajul este absolut superb: colti de stanca albi si negri care rasar din apele albastre ale Egeei, valuri care se sparg lenese, in dantele nesfarsite de spuma alba, pesti care insotesc barca… Merita vazut, povestile nu sunt suficiente.

Dupa alta baie si putina plaja (din nou, fericiti ca am avut aqua shoes la noi), am reluat urcusul inapoi, spre ATV, si ne-am oprit in sat, in Akrotiri, la o taverna de familie, unde am mancat de doua ori cat am stat in Santorini: pentru doua persoane, cotlet de porc cu cartofi prajiti, o salata tzatziki, o fanta, doua beri si un cataif cu inghetata de vanilie 25 de euro.

Situl arheologic din Akrotiri este foarte interesant; alaturi de muzeele din Fira, spune povestea civilizatiei care, acum mai bine de 3500 de ani, coloniza insula, inaintea eruptiei devastatoare a vulcanului care a sters civilizatia minoica de pe fata pamantului, la zeci de km, tocmai in Creta. Ruinele satului sunt acoperite cu o cladire din lemn, cu acoperis din sticla, rabatant si transparent, pentru a fi ferite de intemperii. O vizita cu ghid – 5 euro de persoana, cu exceptia zilei de luni, cand toate muzeele de pe insula sunt inchise.

Soseaua care duce catre principalul port al insulei Athinios, unde vin ferryboat-urile Blue Star Ferry, seamana, mai mult sau mai putin, cu Transfagarasanul nostru. Foarte abrupta, plina de curbe „ac de par”, doua autocare venind din sens opus nu au loc unul pe langa celalalt daca se intalnesc intr-o asemenea curba. Am nimerit exact sosirea unui ferryboat care descarcase oameni, bagaje si masini, cauzand o adevarata harababura si o coloana mare de masini care incercau toate sa urce catre soseaua de pe marginea calderei. In port, birouri de inchiriat masini, taverne, cateva magazine. Aici am intalnit unul dintre momentele picante ale excursiei: de pe imensul Blue Star Ferry coboara, printre alte masini (nici un alt 4X4), un imens Audi Q7: ne uitam unul la altul, nedumeriti: ce poti sa faci cu o asemenea masina mare in Santorini, e un mister. La o privire mai atenta, observam numere de Romania, un domn grasut si o domnisoara blonda cu fusta scurta, pregatiti, probabil, sa urce Transalpina. Ma rog…

Langa Fira, am vizitat 3 mici localitati, fiecare cu farmecul ei deosebit: Firostefani (de fapt o prelungire a Firei), unde se afla biserica Sf. Mina, pozata pe toate vederile din Santorini, Imerovigli si Oia. De retinut ca toate sunt mult mai linistite decat Fira, se intind de-a lungul calderei, iar in Oia, langa moara de vant de deasupra portului, sunt multe terase unde se aduna turistii sa urmareasca apusul soarelui. Tot aici se gasesc ruinele unei foste biserici, de unde se vede, poate, cel mai frumos apus. Catarati alaturi de alte sute de entuziasti, am urmarit in trei seri cum soarele se transforma intr-o minge de foc care aureste valurile si cade in mare. La final, aplauzele nu puteu fi decat de prisos. In Oia, poate e doar parerea mea, insa preturile o iau razna rau de tot: o cafea 8 euro e cam mult, chiar daca terasa respectiva are una dintre cele mai bune vederi catre apusul de soare.

In micul port al Oiei (de care o despart doar vreo 300 de trepte, fata de cele peste 500 din Fira!), am mancat niste inele de calamar fantastice. Din nou, preturi prohibitive: un kg de peste-spada era cam 60 de euro, iar la o portie intra cam 400 de grame. Alte specii de peste, vandute la kg si pregatite pe loc, variau intre 40 si 70 de euro kg. Tot aici se gaseste un centru pentru organizarea plimbarilor cu catamaranul, cea mai ieftina varianta (2 ore seara, pentru apus, de la 6.30 la 8.30) 80 de euro de persoana.

In Imerovigli am urcat pe Skaros… din dreptul hotelului Imerovigli Palace porneste o scara care coboara spre stanca. La un moment dat scara este distrusa, ramanand in locul ei o mica poteca, dupa care isi reia cursul, serpuind printre ruinele maretului castel venetian care s-a ridicat candva, semet, pe roca, adapostind pana in secolul 18 capitala insulei. Nu poti ajunge in varful stancii decat daca ai un strop de nebunie in plus: la un moment dat orice poteca inceteaza si trebuie sa te cateri, efectiv, printr-o spartura in roca pentru a ajunge pe platoul superior. Niste englezi pe care i-am intalnit pe drum o facusera, noua, sincer, ne-a fost teama. Ne-am despagubit, in schimb, coborand spre micuta biserica a Sf. Gheorghe, asezata pe o muchie de stanca, deasupra marii. Alba, cu cupola albastra si un maslin strajuind-o la poarta, ne-a intampinat tacuta, ca si candela care ardea nesfarsita la intrare.

Revenind la locuri mai accesibile, intr-o alta zi, am facut o excursie in Kamari. Statiunea mi s-a parut mult mai populata decat Perissa, cu faleza plina de hoteluri „ïnflorate”, de taverne si de tot felul de magazine. Doua sezlonguri si o umbrela 7 euro. O masa la o taverna de pe faleza (cea de langa hotel Roussos), 30 de euro (gyros de porc pe pita – absolut dementiala, cartori prajiti, inele de calamar, o salata greceasca cu legume, branza si masline, sucuri, apa plata si bere la draft).

In Kamari exista posibilitatea de a practica sporturi nautice… o experienta cu parasailing – 50 euro de persoana, ski-jet pentru 10 minute – 35 de euro, iar pentru o ora intreaga ajunge la 90 de euro. Se gasesc multe fake-uri, atat la ceasuri cat si la ochelari de soare – pe plaja, preturile pleaca de la 6-7 euro pentru o pereche de ochelari.

Intr-o alta zi, am cumparat de la o agentie locala, Kamari Tours, o excursie numita Santorini intr-o zi. 35 de euro de persoana pentru a vizita Manastirea Sf. Ilie, castelul venetian din Pyrgos, vulcanul, izvoarele calde, Thirassia si un final glorios cu apusul de soare la Oia.

Manastirea Sf. Ilie se afla la vreo 500 de metri deasupra nivelului marii, in cel mai inalt punct al insulei. Este deschisa doar o singura zi pe an, si anume pe 20 iulie. In rest, este accesibila capela, cu o terasa foarte frumoasa, inconjurata de leandri crescuti pe spaliere. Castelul venetian din Pyrgos este cel mai bine pastrat din insula si adaposteste mai multe capele si biserici, mici magazine de suveniruri, cafenele si nelipsitele magazine unde se vinde Visanto (celebrul vin al insulei Santorini, din struguri albi sau roz). Uscati 15 zile la soare, dupa cules, care ii dau gustul inconfundabil de matasos si dulce.

Din portul Athinios, ne-am imbarcat pe vasul King Thiras care, dupa aproximativ o jumatate de ora, a ancorat in micul port de pe Nea Kameni, VULCANUL!!! Trebuie spus ca, in fapt, sunt doua insule: Nea Kameni si Palea Kameni, care alcatuiesc conul terestru al vulcanului din Santorini, iar intre ele creste, mandra, o alta insulita. Langa Oia se afla craterul Columbos, la 15 metri sub nivelul marii, iar intreaga caldera are o dimensiune de 12 km latime pe 7 km lungime. La intrare pe vulcan, se plateste o taxa de 2 euro. Ghida ne-a povestit despre multiplele eruptii ale vuclanului, vizitand si cele 5 cratere existente in prezent pe insula. Pe vulcan nu se urca in slapi; ori incaltaminte sport, ori sandalele speciale pentru plimbare (au talpa de incaltaminte sport si fata de sanda, deosebit de comode vara). Cararile sunt acoperite cu cenusa vulcanica si pietre, mult praf si miros de sulf. Ni s-a atras atentia sa nu deranjam aparatura speciala instalata pentru supravegherea activitatii seismice. Ca sa fac o gluma, daca m-ar fi pus cineva sa merg acasa, gratis, pe o caldura cu mult peste 40 de grade la soare, pe un deal plin de praf si pietre, band dintr-o sticla de apa demult incalzita, cu un vulcan care doarme doar de vreo 50 de ani sub picioare, i-as fi zis ca e nebun! In schimb acolo, alaturi de multe alte natii ale pamantului, fiecare cu aparatul de pozat in functiune, am bantuit constiinciosi prin peisajul arid, ajungand dupa aproximativ o ora, inapoi la vas. Ca premiu, a urmat balaceala la Izvoarele Calde, un mic golf de langa vulcan, cu ape rosiatice, a caror temperatura pleaca de la cam 30 de grade unde se unesc cu marea si ajunge undeva la 40 si ceva de grade aproape de tarm. Miros de sulf si pete eterne pe tot ce este alb si este atins de apa sulfuroasa.

Urmeaza un popas cam de doua ore pe insula Thirassia, unde, recunosc, ca nu am mai avut puterea sa urcam treptele care duc din port in oras. Din ce ni s-a spus, aici se gaseste manastirea Sfintei Irina (Agia Irini), de la care deriva numele comercial al insulei Santorini (denumirea reala fiind de Thira). Am zacut in micul port Korfos, printre cele cateva taverne si o cafenea gazduita de o fosta moara de vant, iar in final ne-am indreptat spre Oia, unde am vazut apusul de soare, din nou catarati pe ruinele vechii biserici. Unde spre noua seara, am fost urcati in autocare si transferati la hotelurile de unde veniseram.

Recunosc ca vacanta noastra in Santorini nu a semanat deloc cu o escapada romantica… a fost mai degraba un prilej de vizitat cam tot ce merita vazut si o alergare continua de la o roca la alta, de la o biserica la alta, de la munte la plaja ri retur, de la vulcan la port si de la Oia la Akrotiri… Doar seara, obositi, leneveam fie pe terasa hotelului fie prin vreo mica taverna din Fira, ori pe strazile luminate si pline de minunatii (ceasuri scumpe, bijuterii batute cu nestemate, haine traditionale grecesti, din in subtire, care iti alinta pielea in bataia vantului), insa noua ne-a placut la nebunie. Poate, daca am mai merge o data, am sta sa ne relaxam la un spa in aer liber, sa urmarim apusul de soare din jacuzzi or sa facem baie cu sampanie, insa, deocamdata, sufletul mi-e plin de aceasta minune alba si albastra, numita Santorini, si as vrea sa inchei cu cateva versuri dintr-un ghid de calatorie, care descrie santorini ca fiind Raiul ascuns in apele Marii Egee:

„Insula nascuta din foc, apa si cenusa / Valuri de lava scufundate in abis / Roca intunecata, cu margini de diamant / Splendoare rasarita dintr-un inel de foc / Insula a dorintei si palcerilor, paradis al misterelor / Mandria Egeei.

DSC_0274 DSC_0275 DSC_0326 DSC_0345 DSC_0353 DSC_0595 DSC_0650 DSC_0966 DSC_0391_01 DSC_0011 DSC_0016 DSC_0112 DSC_0874 DSC_0991 DSC_0378_01 DSC_0383_01

Publicat în CALATORII | Etichetat | Lasă un comentariu

DESCOPERIND SERENISSIMA REPUBLICA

Sfarsit de iarna la Venetia… am aterizat pe aeroportul Marco Polo odata cu ultimii fulgi de nea, inainte de Dragobete. Folosind abonamentele achitate in avans pe veniceconnected.com, am urcat in autobuzul nr. 5, care face legatura intre aeroport si Piazzale Roma si am pornit nerabdatori spre orasul din laguna.

Recunosc ca drumul de la aeroport pana la Piazzale Roma nu m-a impresionat, poate doar podul care leaga orasul de continent. Cladiri anoste, cartiere de locuinte, hoteluri ce pareau de tranzit, campuri pustii, pe scurt o priveliste obisnuita. „”Oare de ce lauda toata lumea Venetia””? ma intrebam putin nedumerita, derutata si de ziua plumburie de februarie, rece si cu un vant subtire, care nu prevestea nimic bun pentru mica noastra escapada. Coborand din autobuz, am gasit imediat statia de vaporetto si am asteptat linia 1, care urma sa ne duca pana la intrararea in Canal Grande, la statia Salute.

Ca o paranteza, daca nu dispuneti de fonduri suficiente pentru water taxi sau transport privat, ACTV (transportul public al Venetiei) este varianta optima de deplasare. Un card valabil 72 de ore, care include un drum dus-intors la aeroport, a costat 35 de euro de persoana, avand inclusa o intrare gratuita la Cazino (care se plateste 10 euro, in mod normal). Totusi, din experienta traita la fata locului, este mai bine sa-l cumparati pe loc de la ghiseele de bilete, cel achitat online fiind mai scump cam cu 5 euro de persoana. O calatorie cu autobuzul este 6 euro, iar una cu vaporasul 7 euro, daca achitati biletele individual. Cardurile se vizeaza la urcare si este posibil sa nu va intrebe nimeni nimic, insa daca va prinde controlul fara bilet, amenda este de vreo 50 de euro.

De la Piazzale Roma pana la Salute mananci nu o paine, ci un cos intreg de croissante aburinde; practic, strabati intreg Canal Grande, trecand pe langa gara, Cazino, pe sub Rialto si coborand pe treptele din fata impunatoarei basilici Santa Maria dupa o calatorie de aproximativ 40 de minute. Odata cazati la Centurion Palace, am inceput explorarea Venetiei la o ora nefericita pentru stomacurile flamande: 10 si ceva dimineata, in conditiile in care decolasem de pe Otopeni la 7 si nu mancasem nimic. Am descoperit ca orice locanda dedicata activitatii gastronomice se deschide dupa ora 12, lasand calatorul sa-si sature ochii cu frumusetile locului, care, Slava Domnului, sunt destule. Desi primisem o harta de la hotel (vezi impresii), am descoperit repede ca nu prea te poti rataci: mai peste tot sunt sageti care indica cele trei directii principale: spre Rialto, spre San Marco si spre Accademia.

Principalele obiective de vizitat nici n-are rost sa le mai pomenesc, o sa mentionez doar niste date financiare, ca sa zic asa: intrarea la Palatul Dogilor, 17 euro de persoana. O urcare in Campanilla 5 euro (Doamne, ce tare sufla vantul sus, unde acum mai bine 400 de ani Galileo Gallilei a rostit celebrul „Ë pur si muove! „) Vizitarea bisericilor este gratuita, insa la basilica San Marco se platesc separat vizitarea salii tezaurului (3 euro) si muzeul, impreuna cu terasa unde se afla cei patru cai din bronz (5 euro). Palatul Dogilor este imens si impresionant, dincolo de orice termen de comparatie: picturile interioare sunt realizate de maestri ai Renasterii italiene, in principal Veronese si Tintoretto, iar tavanele din lemn aurit sunt acoperite de fresce care-ti taie respiratia. Din pacate apartamentul Dogelui era inchis publicului, dar am strabatut salile destinate adunarilor publice, Consiliului si, poate cel mai interesant, realizarii justitiei. Asezarea celor din urma este gandita in amanunt: dispuse unele sub altele, urmaresc drumul vinovatului, de la pledoaria in fata judecatorilor, deliberare, stabilirea sentintei si drumul final, traversand Puntea Suspinelor, catre cladirea adiacenta in care se gaseau carcerele. Interesant este ca aceste carcere au fost folosite pana la inceputul secolului 20; ca un fost pionier care a vizitat Doftana in perioada ei de glorie (undeva prin 1986), pot ca conchid ca venetienii stiau ce fac in materie de inchisori: coridoare inguste si sinistre, celule sapate in piatra, umede, unele fara a fi vazute vreodata de lumina zilei, ma fac sa ma indoiesc de romantismul care pluteste peste „Memoriile” lui Casanova, candva un „oaspete prea onorat” al acestei inchisori.

Rialto este o zona plina de viata si de tarabe ale negustorilor ambulanti: poti cumpara orice, de la obiecte din sticla de Murano la vederi, fete de masa din dantela si matase, bijuterii si un vin fiert foarte bun, poate cu prea putina scortisoara.

Sper sa-mi fie iertata digresiunea, insa ca fan al serialului Suleyman Magnificul n-am putut sa nu remarc palatul lui Andrea Gritti, actualul sediu al Curtii de Conturi, chiar la piciorul podului Rialto, pe partea dreapta, venind dinspre San Marco. Lacatele iubirii eterne sunt atotprezente, atat pe Rialto cat si pe Podul Accademiei; totusi, mie mi s-a parut mult mai romantica o plimbare cu gondola, pe canalele inguste si nesfarsite; daca sunteti adeptii zicalei „dragostea trece prin stomac”, poate ar fi bine sa ramaneti la varianta lacatului, dat fiind ca o plimbare de aproximativ 45 de minute cu gondola costa in jur de 80-100 de euro.

La Murano am ajuns cu vaporasul liniei 2 expres, care a facut doar 20 de minute intre gara si insula sticlei nepretuite. Poate din cauza faptului ca nu era sezon, insa Murano mi s-a parut o insula adormita: multe ateliere de sticlarie inchise, preturi prohibitive, cativa turisti care intrebau, admirau obiectele din vitrine si plecau dupa cum intrasera. La un atelier de sticlarie am asistat la o demonstratie gratuita, admirand un mester sticlar care, in mai putin de cinci minute a transformat un bol de sticla incandescenta intr-un minunat cal ce parea gata sa fuga in galop. Din nou, se aplica zicala „Venetia este frumoasa s-o vizitezi, dar pe banii altuia”: candelabre de cateva mii de euro, seturi de 2 pahare lucrate in sticla si cobalt, ornate cu aur de 24 de carate la 400 de euro si alte asemenea minunatii.

La intoarcere, am oprit pentru cateva momente pe insula San Michele, care gazduieste cimitirul Venetiei. Inconjurat de ziduri inalte, cimitirul aduce mai degraba a parc foarte bine intretinut. Din ce am inteles, datorita suprafetei limitate, nici un mormant nu este mentiunt pentru mai mult de 12 ani, la finalul acestei perioade ramasitele fiind mutate pe continent sau incinerate; doar cateva familii au privilegiul capelelor private. Poate de aceea totul este ingrijit, plin de flori, ordonat. Biserica San Michele, o constructie din secolul 15, din marmura alba, impreuna cu Capela Emiliana, dau o nota de pace si liniste interioara, care te face sa crezi ca esti mai degraba intr-un muzeu al arhitecturii religioase decat intr-un cimitir in adevaratul sens al cuvantului.

Reintorsi in piata San Marco n-am rezistat sa nu arunc o privire spre celebrul Hotel Danieli, poate cel mai renumit si exclusivist din Venetia. Curiozitatea mea s-a oprit insa la fatada descurajant de obosita, la obloanele pe alocuri stricate, la linistea care-l inconjoara, desi are parte de o pozitie superba si o vedere de neegalat asupra lagunei. Poate ca interiorul o fi atat de opulent cum il descriu site-urile de specialitate, insa pe afara nimic deosebit.

Ce ar mai fi de adaugat? Ca, din lipsa de timp nu am apucat sa vedem nici biblioteca Marciana, nici La Fenice, ori Galeriile Academiei (care gazduiesc faimosul Om Vitruvian al lui DaVinci). O scurta vizita la Cazinou (trebuia sa profitam de intrarea gratuita, nu?) ne-a convins, din nou, ca la Venetia banii nu-s niciodata destui (doar din cat s-a pierdut in 20 de minute la o masa de black jack cred ca prelungeam sejurul cu o saptamana).

In centru, langa San Marco, se gasesc reprezentantele unor firme de renume, gen Prada sau Massimo Duti, bijuterii cu vitrinele incarcate de aur alb si diamante, dar asta-i pentru cine are cardul bine garnisit.

Ei, si acum, problema numarul unu: mancarea!! Da, stiu ca am lasat-o la urma, insa nu-i deloc de neglijat. Pe langa faptul ca restaurantele si trattoriile se deschid doar dupa miezul zilei, mancarea este deosebit de scumpa, comparata cu alte destinatii. Majoritatea includ in nota de plata coperto&servizio (o taxa pentru faptul ca stai la masa si un bacsis obligatoriu de 12% din total); felurile clasice din pui, vita sau porc, cu garnituri si salate, sar binisor de 25-30 de euro portia, sau chiar mai mult; o portie de paste (pentru mine toate se cheama la fel, chit ca au o mie si una de forme) cu fructe de mare – 19 euro; o dorada la gratar in crusta de sare, pentru doua persoane, in jur de 70 de euro; vinurile, scumpe si ele. O pizza comestibila, minim 10 euro; milioane de sortimente de dulciuri, patiserie, biscuiti si alte cele: cel mai mic croissant 50 de centi. Mare atentie, multe din localuri folosesc mancare congelata, dar specifica acest lucru in meniu. O cina romantica, cu lumanarele, vin si delicatese, cat o vacanta la ski in Bulgaria (glumesc, desigur) !

Foarte multi asiatici: umpleau gondolele, water-taxi, podurile si magazinele, lucru care ma face sa cred ca la ei criza are o fata mult mai umana.

Si o sa inchei cu melancolia pe care mi-au lasat-o cateva palazzo de pe Canal Grande, unele in proces de restaurare, altele aparent abandonate, cu treptele pontoanelor negre de alge, cu zidurile partial cojite, clasicele coloane ale etajului intai spunand o poveste pierduta in timp despre vremuri cand adaposteau petreceri somptuoase, curtezane vestite ori, poate, adunari de taina, cu apele verzui ale Adriaticii ca unic martor. Venetia geamurilor acoperite de flori, chiar si in prag de iarna, a gondolierilor care leagana dulce doi indragostiti prin miile de canale secrete ale lagunei, a porumbeilor din piata San Marco si a acelui farmec aparte, care te face s-o iubesti ca pe o bijuterie a patrimoniului mondial si sa juri ca o sa incerci sa o revezi pentru a-ti impartasi alte si alte secrete si bucurii.

Viva Venezia!

DSC_0853 Palazzo Gritti Podul Rialto DSC_0894 Palazzo Genovese Santa maria della Salute DSC_1026 DSC_1033 DSC_1045 Palatul Dogilor Vedere din Campanilla Canal Grande Ca' D' oro Puntea Suspinelor Piata San Marco DSC_1582 DSC_1585 DSC_1616 Apus de soare la Venetia DSC_1618

Publicat în CALATORII | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Pentru ca maine e o noua zi

Sa crezi ca ziua de maine va fi mai buna. Sa crezi ca pentru orice lacrima exista o mana care va veni sa o stearga. Sa poti sa vezi focul soarelui dincolo de oceanul de negura al norilor si sa nu uiti o celebra zicala : ORICE SUT IN FUND E UN PAS INAINTE.

Desi pare o prostie in ziua de azi sa mai speri ca lucrurile vor merge si spre bine si nu doar din rau in dezastru povestea cu sutul in fund e cat se poate de reala. Nu cred ca exista vreun om caruia sa nu i se fi inchis macar o usa in nas, care sa nu fi privit macar o data cum corabia sperantelor sale ancoreaza pe alt tarm si care sa nu fi rostit cateva blagoslovenii in barba, cu grija sa nu-l auda soacra, seful sau nevasta. Dar orice esec are partea lui buna : nervii sau dorinta de razbunare te fac sa mergi inainte, sa arati ca nu in poarta ta s-a rasturnat carul cu prosti si, in cele din urma, intr-un fel sau altul, reusesti ce ti-ai propus. Desigur ca nu intotdeauna la capatul drumului te asteapta coroana cu lauri, dar scopul scuza mijloacele.

Toti ne credem unicate si speram ca vom uimi lumea prin ceva ; cand suntem pentru prima oara treziti la realitate, ni se pare o catastrofa interplanetara. Dar, pe masura ca ne maturizam, nu prea mai convingem pe nimeni cu argumentul favorit : daca nu zici sau nu faci ca mine, imi iau jucariile si plec. Parintii iti amintesc ca ai crescut si ar fi timpul sa-ti faci un drum in viata, prietena sau prietenul iti arata cel putin 10 persoane mai COOL ca tine, seful iti arata usa si vecinul parul de la gard. Ideea este ca, indiferent ce faci, trebuie sa ai grija sa nu calci prea multa lume pe bataturi ; una e sa fii original si noncomformist si alta e sa te ia politia la ochi pentru tulburarea linistii publice.

Viata e ca o uriasa intersectie : in fiecare clipa trebuie sa alegi un drum de urmat. Tot ce ai de facut este sa ai grija sa mergi, pe cat posibil, pe autostrada si sa nu te intrebi ce s-ar fi intamplat daca ai fi ales un alt drum. Asa cum saptamana nu e facuta doar din duminici, nici bulevardul vietii tale nu e mereu ca Champs Elysees. Mai are cate o groapa, un canal uitat fara capac ori vreun semafor care nu functioneaza. Dar aproape orice se poate rezolva cu putina rabdare si cu o clipa de relas, in care aminteste-ti ca strada ta e cu sens unic : nu te mai poti intoarce nici de ai vrea, asa ca singura directie e INAINTE. Totusi, ai grija sa te adaptezi la conditiile de drum : vechile povesti cu Zmeul cel rau, Ileana Cosanzeana si cu Fat frumos e bine sa le lasi in poala bunicii. Azi Zmeul zmeilor conduce Consiliul de administratie al firmei, Ileana Cosanzeana a facut cursuri de modelling, are pantofi cu toc – piron ( « cui » nu-i de ajuns de inalt ) si e secretara particulara a Zmeului, iar Fat frumos nu mai vine pe cal alb, ci intr-un jeep 4X4, cu celularul la ureche si cu ochelarii de soare pe cap ( de obicei e feciorul Zmeului si singura lui legatura cu Consiliul de administratie e participarea activa la impartirea profitului ).

Daca ai inteles ceva din toate astea, inseamna ca esti deja pe calea cea buna si nu uita : nu ai intotdeauna nevoie de cheie ca sa deschizi o usa. Incearca intai clanta, s-ar putea ca usa sa fie deja deschisa.

Publicat în De toate pentru toti | Lasă un comentariu

Amintiri din liceu : o catedra cu bucluc

Moldovan, care este cel mai inalt masiv muntos din Romania?

– Ceahlaul! raspunde Gabi, cu gandul la meciul Ceahlaul-Rapid din acea seara.

– Doi! La loc! Georgescu, tu stii?

– Ce sa stiu? face Dino pe prostul…

– Care e.

– Care e ce?

– Varful!

– Care varf?

– Cel mai inalt din Romania!! urla profesoara de geografie.

– Exista asa ceva?? se mira Dino cu sinceritate.

– Obraznicule! Doi! Corijenta te mananca!

– Doamna, stati putin! incearca Dino s-o imbuneze. Ma gandeam ca sunt doua varfuri aproape egale, Negoiu si Moldoveanu…

– Da, si?

– Pai unul e la Cluj si altul la FC Arges, dar pe teren nu se vede care-i mai inalt…

– Ce sa caute Negoiu si Moldoveanu in Cluj si Arges??? Ai innebunit??

– Pai Negoiu e varf de atac la U Cluj, iar Moldoveanu la FC Arges…

– Iesi afara, cretinule!!!! O sa iei tu corijenta, cand o sa ies eu la pensie!

Un minut de liniste, apoi iar:

– Parvu, care-i cel mai adanc lac din Romania?

– Cel care se formeaza in Pasajul Obor dupa fiecare ploaie! raspunde Bebe inspirat. Balta mai mare ca asta, n-am vazut nici la Venetia.

– Da? Doi! Minoiu!

– Absent!, raspunde Claudia cu un tupeu inimitabil, caci profesoara nu se obosea sa verifice.

– Bine! Urmatorul! Oprea…

Cam asa decurgeau orele noastre de geografie. Azi una, maine alta, situatia incepea sa devina albastra. Ce-i de facut? Ne scuipam in san si, cu parere de rau, am invatat pentru extemporalul urmator si am scapat astfel de blestemata de corijenta. Dar profesoara, saraca, habar n-avea ce „bucurie” ii pregateam.

Una din marile ei placeri era ca, in timpul orei, sa stea asezata cu fundul pe catedra. Catedra noastra era o masa lunga si larga, goala pe dinauntru, in care se pastrau diverse planse. Suprafata de sus era alcatuita din trei capace mari, prinse cu carlige, care se deschideau spre interior.

Mai trebuie spus ca d-na Cristea, profesoara de geografie, era o persoana grasuta, care purta in permanenta fuste scurte.

Si acum, urmarea!!

Intr-o dimineata, inainte de inceperea orelor, m-am intalnit cu Claudia si am ajuns primele in clasa. Urma ora de geografie, asa ca aveam unele mici modificari de facut la decorul clasei.

Am desfacut carligele celor trei capace si le-am lasat doar usor proptite, gata sa cedeze la prima atingere. Am pus fata de masa peste catedra si am ras, multumite: daca cineva se aseza pe ea, avea sa cada cu fundul in una din cele trei gauri, intepenindu-se cu picioarele in aer. Aviz persoanelor grasute!

Trece timpul, apare profesoara, incepe ora… ghinion!! Ca niciodata, se aseaza pe scaun si face prezenta.

– Ce i-ati facut, ma, i-ati pus lipici pe scaun? sopteste Bebe excitat, cunoscand povestea.

– Nu, trebuie sa stea pe catedra!

– I-ati pus pioneze pe fata de masa?

– O sa vezi! Ai adus aparatul de foto?

– Da, totul e gata…

Profesoara se ridica de pe scaun si se aseza, ca de obicei, pe catedra. Capacele se desfac si iat-o pe d-na Cristea infipta cu fundul in catedra, cu picioarele la 45 de grade si cu fusta in gat!! Doamne, ce am mai putut sa radem! Poza pe care i-a facut-o Bebe, e demna de Cartea Recordurilor.

– Ajutoooor!! Dati-ma jos!! urla profesoara dand din picioare; asa am descoperit noi ca si profele grase poarta bikini roz, cu fundite galbene si trandafiri verzi.

– Doamna, n-avem voie sa ne uitam la filme porno, suntem minori!! ingana Dino, sufocat de ras.

– Dac-o vede Cicciolina, moare de invidie!! adauga Gabi, entuziasmat si el de acrobatiile profei.

– Derbedeilor!! Obraznicilor!! O sa va exmatriculez pe toti! Dati-ma jos! Chemati Salvarea!!

– Mai bine televiziunea!! hohotea Bebe.. „O pasarica, se legana…/ Pe o masa intr-o clasa…”

Auzind, probabil, galagia, directorul adjunct deschide usa si ramane incremenit in prag. Pun pariu ca asa fata n-ar facut nici daca ar fi vazut-o pe bunica-sa goala, in copaie!! Profa noastra era magnifica: cu picioarele in aer, cu fusta in cap si cu bikinii scufundati in grasime.

– Domnule Manea, dati-ma jos! Scoateti-ma de aici!

El, om cu simtul raspunderii, inchide ochii, isi face cruce si incearca sa elibereze captiva, dar ar fi miscat mai usor o autobasculanta.

– Duceti-va, careva, dupa mecanic, zise el in disperare de cauza.

– NUU!! tipa profesoara. Nu vreau sa ma vada asa…

– Dar intelegeti, d-na Cristea, ca nu va pot scoate singur. Trebuie sa vina mecanicul.

Acesta a venit si si-a facut cruce! A incercat, s-a straduit, dar in zadar! Capacele catedrei nu erau construite dupa dimensiunile profesoarei.

Si a trebuit sa vina un al doilea mecanic, apoi tamplarul si asistenta medicala… Catedra a fost desfacuta in bucati si profa a ajuns vedeta scolii. Unul dintre mecanici a cerut spor la salariu, pe motiv ca eliberarea balenelor captive nu intra in atributiile lui de serviciu.

Fortata de imprejurari, profesoara si-a luat concediu medical, iar apoi sa transferat la alt liceu, iar Bebe a facut bani buni vanzand fotografiile realizate pe durata evenimentului.

Mai tarziu, unul dintre noii ei elevi ne-a povestit ca facea crize de nervi de cate ori gasea o pereche de bikini roz atarnati de oglinda Daciei personale.

Mai rau a fost ca n-a putut dovedi niciodata amestecul nostru in „aranjarea” capacelor. Desi nimeni nu avea nici cea mai mica indoiala, directoarea n-a putut decat sa-i explice ca un profesor, ori se aseaza pe scaun, ori poarta pantaloni si suporta riscurile. Din cate am auzit, d-a Cristea a ales prima varianta. De, periculoase catedrele astea!!

Publicat în De toate pentru toti | Lasă un comentariu

Amintiri din liceu – Nume de cod ZANA

Inainte de prima vacanta de iarna din clasa a IX-a, cam de Craciun, conducerea liceului a hotarat sa organizeze o serbare, unde liceenii urmau sa participe in calitate de actori. Printre diferitele momente artistice figura o piesa de teatru, „Printul fermecat si zana cea buna”, precum si un moment liric – recitarea poemului Luceafarul de Mihai Eminescu.

Ora de educatie fizica. Noi toti, eram prezenti, ca intotdeauna… la barul de peste drum. Bebe rontaia niste sticksuri si privea ganditor ploaia de afara.

– Mai, fratilor, ati vazut ce tupeu a avut diriga ieri? Mi-a dat 3 pentru ca nu am stiut cine a cucerit Anglia in 1066. Eu am zis ca Richard al III-lea, naiba stia ca a fost Wilhelm de Normandia??

– Tot e bine ca n-ai zis Stefan cel Mare, hohoti Claudia.

– Tu, urato, sa taci! N-ai spus tu, la romana, ca Miron Costin a fost portarul Rapidului?? Vorba e ca diriga e decisa sa ne puna pielea-n bat.

– Mie mi-a pus absenta pentru ca am intarziat 5 minute, sari Dino.

– A sunat-o pe mama sa-i spuna ca ma fardez ca o parasuta!!! sari si Ada.

– Mi-a pus strambe la directa pentru ca am printat niste poze porno la ora de informatica!! zise si Gabi.

– Asa nu se mai poate!!

Tacuram cu totii cateva minute.

– Ia ascultati , la ce tine diriga cel mai mult sa iasa bine?? intrb eu.

Cu totii ma privira nedumeriti.

-Fratilor, bogatilor, nu se omoara ea zi si noapte cu petrecerea aia de Craciun?? N-a invitat ea toti parintii, plus directorii de la Mihai Viteazu si Cantemir??- Ei si?

– Pai, daca accidental, bineinteles, s-ar mai incurca lucrurile pe ici, pe colo…

– Iulico, iti fac cinste!! sari Bebe entuziasmat. Ia mai zi, parca incep sa prind ideea…

– Bebita, tu stii cine-l joaca pe printul fermecat? Radu Negrea, de la a IX-a U3. Nu ziceai tu ca vrei sa te razbuni pe el?

– Mi-a suflat gagica, gasi-l-ar boala!

– E, rolul zanei e inca liber. Daca-l joci tu, va fi o interpretare moderna si noncomformista.

Raseram cu totii, inchipuindu-ne deja ce furori ar fi facut Bebe pe scena.

– Si eu as putea recita Luceafarul! sari Claudia.

– Tu nu stii nici macar Desteapta-te, romane i-o intoarse Dino. Vrei sa se intoarca Eminescu din mormant??

– Ce-ti pasa tie? Hai repede la secretariat, sa ne trecem pe lista!!

Peste un sfert de ora, Bebe figura in rolul zanei celei bune, iar claudia urma sa se produca in Luceafarul.

Zilele au trecut, repetitiile s-au dus si iata ca soseste momentul serbarii. Bebe lipseste la prima ora de curs, lipseste si la a doua…

– Ma, pe asta l-a lovit frica cu toate fasoanele lui de actor, zise Gabi inciudat.

Exact in pauza de dinaintea serbarii, isi face si Bebe al nostru aparitia…Dar ce aparitie!!! Ras in cap, cu o boneta de infanterist american si fardat ca o femeie, arunca ochiade ucigatoare de Don Juan… Purta o bluza stralucitoare si mulata, iar cele doua sosete pe post de sani alunecasera, una spre burta, iar cealalta spre spate. O fusta lunga si despicata pana sus descoperea doua picioare paroase, acoperite pana la genunchi de o pereche de bermude colorate. O pereche de bocanci cu tinte completau stralucitoarea garderoba a acestei incantatoare zane.

– Ce naiba?!? excalama Dino, stupefiat…

Acestea au fost singurele cuvinte, caci noi, ceiclalti, ramaseseram cu gura cascata…

– Si n-ati vazut inca tot!! rase Bebe, scotand la iveala o sacosa ce parea foarte grea.

– Ati vazut voi zana fara bagheta magica?? Cu ce ati vrea voi sa-l scap de vraja de print?? Cu o lingura? Ia priviti!!

Un superb drug de fier, care ar fi putut servi drept greutate pentru culturisti, aparu pe banca. Infasurat in panglici sclipitoare, cu o funda imensa in cap, parea intruchiparea cornului abundentei.

– Ce faci, ma, cu bata asta de cioban?? Vrei sa-i platesti spitalizarea lu’ Radu?? rase Georgiana, privind bagheta magica.

– Ce, pasarica, nu-ti place maciuca mea?? Mai ales ca are si panglici…

– Sa-ti stapanesti maciuca sanatos si sa te bucuri de ea, eu ma refeream la batula sta impaiat!! Parca-i baston de maresal…

– Daca pune Radu mana pe tine, o sa-ti transformi bagheta in carje!! hohoti Claudia, urmata de noi toti.

– Dupa ce o sa-l ating cu bagheta asta, el o sa aiba nevoie de carje! Martafoiul naibii!! Ia luat ochii tampitei de Corina cu manierele lui elegante!! Din „domnisoara” nu o scoate. A fost asta domnisoara cand era bunica fata!!

Isi atarna de gat o pancarta pe care scria mare: „ZANA” si porni sa se plimbe pe culoarele liceului, acordand autografe…

– Claudito, tu cum stai cu Eminescu? o intreba Dino, curios.

Claudia se ridica de pe scaunul pe care statea, dand la iveala un volum de poezii destul de sifonat.

– Calare, Dino!! Calare pe Eminescu!! Am obtinut astfel satisfactii moral de invidiat.

– Pai alt fel de satisfactii nici n-ai putea sa ai de la un tip care-i mort de 200 de ani, o ironiza Gabi.

– Vorbi si computerul ambulant! Aflati ca gloria lui Eminescu se va dubla dupa recitarea mea de azi! La fel ca si faima dirigai! Generatiile viitoare vor citi despre noi in cartea de istorie…

Iata-ne la serbare. Amfiteatrul cel mare era plin ochi de elevi, profesori si parinti, iar in culise se faceau ultimele pregatiri. Asezati in primul rand, asteptam cu nerabdare evolutia colegilor nostri. Incepe piesa. Totul decurge normal, iar Bebe are un succes nebun, desi semana mai degraba cu Rambo gata de razboi decat cu o zana suava si delicata.

Iata-l pe Radu, printul fermecat, ingenunchind spre a-si primi iertarea. Zana il atinge delicat cu bagheta pe umar, facandu-l sa se rostogoleasca in mijlocul scenei. Rumoare in sala. Printul se ridica cu greu si cade din nou la picioarele zanei, care-i arunca privir languroase. O noua atingere cu bagheta, iar printul cade in partea opusa.

– Iertati emotia printului, stimati spectatori! se adreseaza Bebe salii dezorientate. Vraja este atat de puternica, incat nu poati fi invinsa decat cu aceste miscari de YOGA-SUTRA. Ca sa intelegeti, printul este atat de bucuros ca va scapa de blestem, incat se tavaleste pe jos de extaz…

– M-ai cocosat cu bastonul tau cu panglici! maraie Radu furios, dar Bebe intervine prompt:

– Taci, nefericitule! Ai intors vraja! Acum va trebui sa te dezleg din nou! Te va costa o mie de fapte bune…

– Ba o mie de pumni in bot! raspunde printul in surdina, sarind in picioare, vindecat ca prin minune.

– Ramane pe data viitoare! zambi Bebe inclinandu-se spre public, care apreciase acest final neasteptat mai mult decat textul original.

Diriginta noastra, care urmarise piesa cu sufletul la gura, rasufla usurata. Spre ghinionul ei, urma Claudia care, prin interpretarea ei originala, a transformat o anala serbare intr-un moment unic.

O sa redau aici varianta ei din Luceafarul asa cum a recitat-o in parte (fiind intrerupta din motive lesne de inteles) si cum a repetat-o in intrgime, mai tarziu, in clasa:

CIULEAFARUL

A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata.

Din rude mari imparatesti

O balega de fata.

Bataosa-n trup ca o cazma

Si galbena la piele,

Si c-o bucata de pingea

Tinuta-ntre masele.

Si-avea un nas de sapte coti,

De zgaria pamantul

Si-o caramida in chiloti

Sa n-o doboare vantul.

De-atata dor si asteptat

S-a basicat la piele

Dar intr-o zi n-a mai rabdat

Si a-nceput sa zbiere:

Cobori in jos, ciuleafar bland,

Alunecand pe-o sfoara

Te da cu fundul de pamant

Sa vezi ce-o sa te doara.

Cobori in jos, ciuleafar bland,

Si vino de ma fura

Ma strangi la pieptul tau pitic

Duhnind a bautura.

El a privit-o cu mult drag

Si vanat la culoare,

Ca un furtun de aragaz

Decolorat la soare.

Venind din cerul lui inalt

Mai iute decat vantul,

Dadu cu fundul de asfalt

De dudui pamantul.

Lovit la cap, latrat de caini,

Zacea intins pe spate

Si-si facea cruci cu doua maini,

Sa scape de pacate.

Iubita mea cu ochii verzi,

Mai proasta ca tampirea…

Eu pentru tine am cazut

De-mi blestem fericirea.

Iar daca tu nu vrei sa vii

Cu mine printre astrii…

Ma cac in ochii tai zbanghii

Si-n dintii tai albastri.

Ciuleafar bland, vedea-te-as chior

Si putrezit la soare,

Nu viu, caci esti nemuritor,

Iar eu sunt muritoare.

Ciuleafarul plangea amar

De-si scufundase nasul

Si cu-n tupeu de ordinar

Se duse-ntins la ta-su!

Hyperion privea de sus

Cu limba innodata,

De ras, si-i trase-un sut lu’ fi-su

Incat uita de fata.

In disperare de cauza, diriga a oprit serbarea desi sala se cutremura de hohote de ras. Satisfacuta, Claudia se indrepta spre noi, ignorand privirile asasine ale dirigai.

– Acum, daca o sa-mi scada noata la purtare, cel putin stiu de ce!

In aceeasi clipa, un bec se desprinse din plafon si se sparse cu zgomot de o banca din apropiere.

– E spiritul lui Eminescu venit sa te pedepseasca! rase Dino. Daca dupa toate astea diriga n-o sa fie diseara la sectia 1 Reanimare cu perfuzie de Distonocalm, va fi o adevarata minune!

– Baietas, minune o sa fie daca pana maine nu voi fi exmatriculata cu interdictie de a ma inscrie in alta parte, ofta Claudia resemnata, acceptand sticla de Pepsi oferita de Bebe. Dar, cel putin, se va vorbi despre noi…

– Cu siguranta! Poate mai mult chiar decat ar trebui, adauga gabi, in timp ce porneam, linistiti, spre clasa.

EPILOG

Locul discutiei: cancelaria

Personaje: diriga si directa

Dialog:

diriga: Cer sa le fie scazuta nota la purtare! Au stricat petrecerea! Au ofensat memoria lui Eminescu! Sunt niste… delincventi…

directa: Sa nu exageram! Sunt doar niste pusti talentati si rebeli, care i-au distrat la culme pe spectatori. Un avertisment va fi de ajuns…

Si directa ne-a avertizat serios: cand plecam acasa, ne-a oprit pe scarile de la iesire:

– Sa nu mai aud ca faceti prostii, ca va rup urechile!!

– Bine, doamna directoare! raspunse Bebe in pozitie de drepti, dupa care, spasiti, ne indreptaram spre clubul de biliard de peste drum, ca sa ne „curatam de pacate”.

Publicat în De toate pentru toti | Lasă un comentariu